setea cuvintelor de tine

parcă îmi fuge cerul de sub picioare.

vezi cum se întâmplă că eu citind poezii de dragoste mă îndrăgostesc iar de tine? pentru că tu eşti dulce, da, eşti ca o miere care se prelinge prin venele mele şi da, tu eşti un fagure absolut. îmi vine să îmi închid ochii şi să te dezlipesc de pe pleoape, să te scot din visele mele şi să îţi sărut cu ele visele tale, să îţi caut reversul medaliei într-un zbor de albină, sunt prea multe cuvinte care mă aleargă şi mă poartă mereu spre tine,

hooooooooooooo, prrrrrrrrrrrrr cuvintelor, proastelor, nălucelor, nebunelor, opriţi-vă!

sunt atâtea cuvinte care te-au ridicat pe tine în mine şi câte cuvinte sunt, de atâtea ori te iubesc şi învăţ să citesc altfel orice cuvânt asupra căruia am zâmbit şi despre care aş vrea să zâmbeşti şi tu. eu nu ştiu, n-am nici o minusculă idee despre cine ne face să ne-îndrăgostim, dar m-au otrăvit într-o zi, am simţit cum mi se prelingea aşa printre coaste ceva şi nu, nu era venin, erai tu, dar în altă stare decât cea obişnuită. te-am căutat şi te-am găsit la fel, nu, chipul tău nu se topise de focul ce ardea în mine, dar erai totuşi altfel, aveai în tine acel ceva numai al meu, ceva ce puteam vedea şi pipăi numai eu. de asta îmi venea de fiecare dată când te zăream să vin să te ating si sa mi lipesc pielea mea fina dupa epilare definitiva, aşa, pur şi simplu, ca să mă asigur că nu te-ai evaporat încă, pe atât de diafan şi ceresc îmi păreai.

ştiu, ştiu că şi cu ochii închişi te-aş vedea dacă ai trece pe lângă mine şi tot aş zâmbi. de frică că o să mă pierd pe mine în tine eu te alung, te cert şi arunc în tine cu vorbe rotunde (care  totuşi să nu te rănească) şi de fiecare dată când îţi scriu  p l e a c ă , jucăuşele astea, năzbâtioasele, ah, literele astea neruşinate se îmbrăţişează, se sărută şi în loc de   p l e a c ă  se înfăţisează  r ă m â i.

dar pleacă,

sunt prea multe cuvinte care şi-au găsit ca seminţele pământ roditor în porii mei şi te-au sădit pe tine. pleacă, eu îmi aştept recolta, dar nu ştiu de ce intuiesc că şi cuvintele mi-au tras ţeapă, presimt că în loc de tine, o să culeg alte cuvinte şi o să le îndes, o să le cresc, o să le amplific la lumina lunii şi-a stelelor şi tot n-o să crească cât să te înlocuiască pe tine.

te rog, rămâi,

eu şi cuvintele divorţăm, ne-am trădat şi ne-am înşelat prea mult …aşteptările. m-aştepam de la ele să-mi poarte mai cu grijă sentimentele. m-aşteptam de la ele să-mi care mai cu hărnicie rănile. un pod din cuvinte am făcut de la mine spre tine, dar tu aveai torţe în privire şi le-ai ars, le-ai topit, s-au înnecat într-o mare de nelinişti uitate. şi nu-s. ne-au secat şi cuvintele toate şi acuma înţeleg ce dor trebuie să fie muntelui de mare pentru că aşa e, la început a fost cuvântul. şi nu mai avem. nu-s cuvinte, nici pe masă, nici în dulap, nici în cămară, le-am căutat peste tot, le-am dorit, chiar am vrut să le strig şi m-am trezit strigând în mine cu gânduri, pocnind de pereţii minţii idei şi rugăminţi, dar n-am putut striga tare. cum să stirge omul care nu mai are cuvinte? cu ce? cu lacrimi? cu  gene? cu fiori? pe toate le-am încercat, dar cuvintele erau surde şi nu s-au mai întors înapoi.

au secat. pe râul viselor noastre s-a terminat apa. nu mai am ce să-ţi dau, nimic altceva decât tăcerea, dar şi aceasta e scumpă şi plină de înţelesuri grele ca nestematele. dacă cuvintele mele erau de nepreţuit, atunci şi tăcerea, tăcerea mea sigur tot are un preţ.