De ce e lumea fara cap?

Nu stiu cum se face dar numai mie mi se intampla sa traiesc tot felul de intamplari care sa ma enerveze in asa fel incat sa simt ca imi explodeaza capul. De dimineata am plecat linistita, ca o floricica, spre serviciu, am ajuns la locul in care trebuie sa schimb tramvaiele, numai ca acolo ce sa vezi? un tramvai se defectase si echipa de interventie de la ratb venise la fata locului sa remedieze problema. AM vazut ca tramvaiul se defectase pe linia opusa.

Rasuflu usurata ca nu ma afecteaza si ma duc in statie. Echipa de interventie soseste si pune masina taman p linia care imi trebuia mie. Asadar blocheaza ambele sensuri. Fiuuuu... ce fac acum? Trebuia sa ajung la serviciu. Toate problemele se intampla fix cand trebuie sa ajung neaparat la birou, fix cand am cea mai multa treaba de facut.

Ieri incepusem un proiect, un nou client care apelase la o firma care ofera servicii externalizare salarizare. Astazi trebuia sa incep munca asidua la proiectul respectiv si ar fi trebuit sa ajung la munca exact cand trebuia. Din pacate n-a fost asa. Am asteptat cateva minute in statie sa vad daca problema se poate remedia urgent. Nu se pute, evident.

M-am uitat repede in jur sa vad ce optiuni am. Am optat pentru metrou. Drum lunng cu metroul, dar asta este. Cobor, schimb, intr-un final ajung si eu aproape de birou. Cand... ce sa vezi? venea si tramvaiul plin de oameni. Am ajuns in acelasi timp. Dar macar am fost multumita ca am mers lejer fara sa ma ingramadesc cu inca 100 de oameni plini de nervi ca si mine si disperati ca ajung la munca cu intarziere de jumatate de ora.

Al meu sef a fost intelegator, sper ca si ceilalti sefi sa fi fost la fel.

Lady in red

Se apropie de el încet,păşind apăsat. Poartă o rochie roşie, simplă, a cărei cusături îi urmează precis formele oprindu-se deasupra genunchilor. În liniştea desăvârşită a camerei zgomotul tocurilor ei ce lovesc ritmic podeaua se pierde în ecouri difuze. Îl priveşte încordată în timp ce el îi zâmbeşte vag dintr-un fotoliu negru din piele. Secundarul ceasului de pe perete se lasă mişcat cu greu, de parcă timpul a încetinit, iar între ei se instalează pe nesimţite o atmosferă tensionată. Picături mărunte de ploaie se preling pe geamurile imense iar agitaţia oraşului s-a pierdut sub o ceaţă densă. Ajunsă lângă el îşi sprijină genunchiul drept pe marginea fotoliului iar cu ochii întredeschişi, se apleacă asupra lui, şoptindu-i :

-Vreau să mă asculţi… Părul des îi cade greu peste umeri iar buzele ei aproape îi ating urechea în timp ce îi vorbeşte controlându-şi respiraţia caldă.

Cu ochii închişi, învăluit de un parfum discret feminin el înghite în sec, simţindu-şi bătăile inimii accelerate. Preţ de câteva secunde i se succed în minte zeci de amintiri din trecut pe care le credea îngropate. Nu a uitat încă toate poveştile clişeice despre dragostea adevărată spuse de o domnişoară naivă, poveşti preluate din filme lacrimogene, destinate unui public mediocru. Dintotdeauna a urât clişeele şi filmele proaste dar dintr-un oarecare motiv a crezut-o. Suficient încât să îşi creeze visuri măreţe, pe insule însorite, ori în oraşe aglomerate alături de o străină. Nu a uitat nici promisiunile din miez de noapte ce au dus treptat la decăderea lui, promisiuni după care s-a ghidat orbeşte. Niciodată nu a fost dispus să îşi discute viaţa personală, arătând mereu o altă faţă curioşilor. În fiecare cuvânt i se simţea ironia şi dezamăgirea faţă de tot ce îl înconjoară. Şi-a jurat că nu are să mai cadă în mrejele necunoscutelor şi nici nu va mai gusta din iluzia iubirii. Pentru el era doar un sentiment infim, pe care credea că l-a întâlnit cândva, un sentiment despre care spunea că dispare uşor atunci când ele vor să păstreze totul etern şi încep să îşi regizeze scenarii ieftine. Considerându-se protagonistele propriilor filme, se regăsesc în personaje dramatice, pe care le încearcă trăiri profunde, greu de înţeles de raţiunea umană. Până acum nu a priceput nevoia absurdă a femeilor de a complica totul, arătându-şi astfel slăbiciunea şi limitarea în gândire. Ele mai mereu doresc să fie salvate de lumea crudă de un cavaler pe cal alb ce are să le apere o viaţă întreagă, în timp ce în mod paradoxal îşi susţin tare şi răspicat independenţa. Gândurile îi sunt întrerupte însă de vocea ei, ce continuă pe acelaṣi ton:

- Şi vreau să îmi spui încet, abia respirând,când te încearcă senzaţii nemaiîntâlnite de tine până acum, când îţi fierbe sângele în vene iar fiori de plăcere te cuprind. Doritor şi lipsit de orice inhibiţii, tremurând sub atingeri delicate, cu inima-ţi bătând neregulat…să-mi spui gemând,să-mi spui pentru cine trăieşti.Coborându-şi apoi piciorul se retrage zâmbindu-i blând.Clipeşte încet şi îşi înclină capul în aşteptarea unui răspuns.

El o priveşte îndelung, uşor mirat, conştient că vorbele ei sunt menite doar să îi zgârie intelctul. Rămâne blocat, parcă în transă ,cu ochii aţintiţi asupra chipului dinaintea lui, pe care se citeşte acum o satisfacţie uşor sadică. Într-o fracţiune de secundă, fără alte subtilităţi îşi simte buzele cuprinse într-un sărut lacom în timp ce degetele ei îi desfac cu precizie primii nasturi ai cămăşii.

“Dacă m-ai vedea acum mamă”

Colindă în miezul nopții străzile pustii într-o mașină neagră, care nici măcar nu îi aparține, exact așa cum nici el nu i-a aparținut vreodată. Calcă accelerația fără nici o ezitare, ignorând luminile roșii ale semafoarelor ce o implorau să încetinească. Într-un moment de luciditate a privit pentru ultima oară în oglindă casa impunătoare în care s-au consumat  cei mai frumoși ani din viața ei. Parcă îl revedea alergând pe verandă, strigându-i cu disperare numele. Îi auzea încă glasul care ajungea la urechile ei doar ca un murmur în surdină. Cu gesturi mecanice pornește radioul, iar un val de lacrimi fierbinți îi inundă obrajii. E cântecul lor, acea line melodică ce reușește de fiecare dată să îi deschidă răni. Ținând volanul cu ambele mâini gonește cu peste 180 pe autostradă, în timp ce gânduri contradictorii îi reproșează lașitatea.

“Idioato! Amintește-ṭi că nu ești singură, dacă tu pleci, pleacă și el! Cât de mult îți doreai asta…în mai puțin de patru luni îți vei strânge în brațe propriul copil. De ce i-ai lua viața printr-un gest necugetat?

Dar dacă așa a fost să fie? Dacă micuțul știa totul? Nu l-am simțit mișcându-se astăzi deloc, a fost tare cuminte. Eu sunt pregătită să îmi închei afacerile cu lumea asta…el de ce nu ar fi? Iar apoi, e mai bine dacă nu rămâne un copil în urma mea, nu aș vrea să sufere și el. Sunt hotărâtă. Am plecat cu gândul să scap de tot, de căsnicia distrusă de o ușuratică, de amintirea omului pe care îl iubesc, omul care mi-a fost alături atâta vreme, tatăl copilului meu, de afacerea aflată deja în faliment, de privirile tăioase ale vecinilor, de certuri interminabile. Nu dau înapoi, nimic nu mă poate întoarce din drum. E ultima mea seară, ultima noastră seară. Dacă m-ai vedea acum mamă…încă plâng”

Inconștientă, ca într-o stare de transă, nu mai distinge culorile și formele haotice de pe șosea și strânge volanul cu toată puterea. Printre lacrimi observă la o mică distanță o barieră înconjurată de semnale luminoase Access restricted. “Acum e momentul! “ Fără să ezite își încordează mâinile, calcă până în pământ accelerația și închide ochii. Își simte trupul inert, de parcă simțurile i-au cedat în totalitate. Cuprinsă de o căldură puternică poate auzi numai bătăile unei inimi și sunetul vag al unei cutiuțe muzicale.

Într-o fracțiune de secundă  este trezită parcă dintr-un coșmar de scârțăitul unei  frâne bruște. Speriată, respirând accelerat, cu ochii ațintiți către luminile colorate din fața ei, încearcă să își reamintească unde se află. Conștientizând în ce primejdie și-a pus viața, instinctiv, își atinge abdomenul apăsându-l ușor. După câteva momente își simte sub palme copilul mișcându-se încet. Răsuflă ușurată și zâmbește, iar lacrimi de fericire îi sclipesc în ochi. Își cuprinde cu ambele brațele pântecele în timp ce se lasă pe spătarul scaunului. Închide ochii și se abandonează  într-un somn adânc, iar răsăritul o găsește în aceeiaṣi mașină neagră din fața barierei.

Iar acum încotro?