“Dacă m-ai vedea acum mamă”

Colindă în miezul nopții străzile pustii într-o mașină neagră, care nici măcar nu îi aparține, exact așa cum nici el nu i-a aparținut vreodată. Calcă accelerația fără nici o ezitare, ignorând luminile roșii ale semafoarelor ce o implorau să încetinească. Într-un moment de luciditate a privit pentru ultima oară în oglindă casa impunătoare în care s-au consumat  cei mai frumoși ani din viața ei. Parcă îl revedea alergând pe verandă, strigându-i cu disperare numele. Îi auzea încă glasul care ajungea la urechile ei doar ca un murmur în surdină. Cu gesturi mecanice pornește radioul, iar un val de lacrimi fierbinți îi inundă obrajii. E cântecul lor, acea line melodică ce reușește de fiecare dată să îi deschidă răni. Ținând volanul cu ambele mâini gonește cu peste 180 pe autostradă, în timp ce gânduri contradictorii îi reproșează lașitatea.

“Idioato! Amintește-ṭi că nu ești singură, dacă tu pleci, pleacă și el! Cât de mult îți doreai asta…în mai puțin de patru luni îți vei strânge în brațe propriul copil. De ce i-ai lua viața printr-un gest necugetat?

Dar dacă așa a fost să fie? Dacă micuțul știa totul? Nu l-am simțit mișcându-se astăzi deloc, a fost tare cuminte. Eu sunt pregătită să îmi închei afacerile cu lumea asta…el de ce nu ar fi? Iar apoi, e mai bine dacă nu rămâne un copil în urma mea, nu aș vrea să sufere și el. Sunt hotărâtă. Am plecat cu gândul să scap de tot, de căsnicia distrusă de o ușuratică, de amintirea omului pe care îl iubesc, omul care mi-a fost alături atâta vreme, tatăl copilului meu, de afacerea aflată deja în faliment, de privirile tăioase ale vecinilor, de certuri interminabile. Nu dau înapoi, nimic nu mă poate întoarce din drum. E ultima mea seară, ultima noastră seară. Dacă m-ai vedea acum mamă…încă plâng”

Inconștientă, ca într-o stare de transă, nu mai distinge culorile și formele haotice de pe șosea și strânge volanul cu toată puterea. Printre lacrimi observă la o mică distanță o barieră înconjurată de semnale luminoase Access restricted. “Acum e momentul! “ Fără să ezite își încordează mâinile, calcă până în pământ accelerația și închide ochii. Își simte trupul inert, de parcă simțurile i-au cedat în totalitate. Cuprinsă de o căldură puternică poate auzi numai bătăile unei inimi și sunetul vag al unei cutiuțe muzicale.

Într-o fracțiune de secundă  este trezită parcă dintr-un coșmar de scârțăitul unei  frâne bruște. Speriată, respirând accelerat, cu ochii ațintiți către luminile colorate din fața ei, încearcă să își reamintească unde se află. Conștientizând în ce primejdie și-a pus viața, instinctiv, își atinge abdomenul apăsându-l ușor. După câteva momente își simte sub palme copilul mișcându-se încet. Răsuflă ușurată și zâmbește, iar lacrimi de fericire îi sclipesc în ochi. Își cuprinde cu ambele brațele pântecele în timp ce se lasă pe spătarul scaunului. Închide ochii și se abandonează  într-un somn adânc, iar răsăritul o găsește în aceeiaṣi mașină neagră din fața barierei.

Iar acum încotro?