Aparenţe

Te privesc din pragul uşii.Încă mă mir că nu mă observi,poate nici nu vrei să o faci.Aşa te-am găsit şi acum două zile,în acelaşi scaun de birou întors către fereastră.Ai paharul cu gin într-o mână şi o revistă de bussines în cealaltă.Chiar crezi că interesul tău spontan pentru marketing îţi va salva afacerea de care te legi cu disperare?

Îţi urmăresc atentă mişcările degetelor ce străbat rândurile menite să te ajute şi pentru prima oară îmi pari confuz.Nu mă îngrijorează ce are să se întâmple,ştiu că te vei descurca,mereu ai avut abilitatea de a ieşi cu succes din impasuri.Am venit aici doar pentru că vreau să vorbim dar acum…nu îndrăznesc nici să te salut.Probabil voi primi un răspuns forţat şi un zâmbet ironic.Aşa ai fost dintodeauna,un bărbat aspru,superficial,preocupat doar de bunăstarea propriei persoane.Nu îţi voi contesta însă eleganţa şi gusturile fine în materie de băutură.În trecutul meu ai fost absent,aş vrea să te implici măcar în viitor.Chiar am nevoie de suportul tău,nu atât financiar pe cât moral.

Scaunul se învârte încet spre mine şi simt cum mă cuprinde o stare de nervozitate.Îţi întâlnesc privirea rece care mă examinează din cap până în picioare.Urăsc când faci asta.Mă întrebi încruntat, cu un zâmbet şters în colţul gurii ce vânt mă aduce în biroul tău.Nu mă puteam aştepta la o îmbrăţişare,nu-i aşa? Îţi spun că am de gând să plec din ţară pentru câteva săptămâni,mai mult pentru a tatona terenul dar sunt întreruptă cu neobrăzare de secretara ta.Vocea ei piţigăiată,unghiile zmeurii,zâmbetul larg ce îi dezvăluie urmele de ruj de pe dinţi, fiinţa asta poate irita până şi conceptul de calm englezesc în sine.

Îndrugă ceva despre un partener de afaceri care nu mai poate aştepta apoi iese în hol alergând.Trebuia să îşi fi rupt un toc ori să fi căzut, sunt sigură că i-ar fi pierit zâmbetul.Încerc să îmi reiau ideea neterminată din cauza întreruperii impertinentei ce lucrează pentru tine dar te văd ridicându-te brusc de pe scaun.Laşi paharul,acum gol, pe marginea biroului,îţi scuturi sacoul şi cu un aer impunător te îndrepţi spre mine.Mă prinzi de umeri cu ambele mâini şi mă săruţi apăsat pe frunte.

-Draga mea, vorbim altădată.

Nici nu încerc să te opresc, ştiu că ar fi în zadar.Îmi aranjez grăbită părul şi o strig pe blonda enervantă care se presupune că ţi-e secretară ,chiar dacă ştim amândoi că nu e doar atât.Mi se afişează înaintea ochilor toată un zâmbet .O privesc cu silă şi îi cer să îmi cheme o maşină cât mai repede.Se fâstâceşte câteva momente apoi adresându-mi-se cu “domnişoară” îmi spune că nu ştie ce doresc.

-Un taxi incompentento! Mă răstesc la ea de-a dreptul iritată.

Începe din nou să fugă împiedicată,căutând un telefon.

Maşina ajunge surprinzător de repede,de parcă şoferul ştia cât de mult îmi doresc să plec de aici.Mă întorc încă o dată spre clădirea cu multe etaje şi geamuri cât un perete întreg,după care mă aşez pe bancheta din spate şi închid uşa.Şoferul se întoarce zâmbind iar eu îi spun că mergem spre centrul oraşului.Fără întrebări suplimentare apasă acceleraţia.Pare că se grăbeşte dar nu mă deranjează,deşi maşinile,oamenii,culorile ce mi se succed înaintea ochilor mă ameţesc.Privesc linia albă,continuă de pe asfalt şi realizez că am exagerat,poate nu trebuia să ridic tonul la ea,nici să o numesc incompetentă.Toată tensiunea s-a răsfrâns asupra ei.Acum simt că sunt la fel ca tine…aspră,superficială.Nu-i aşa… tată?